În tot sfertul ăsta de secol cât am ros papucii şi blugii, nu am întâlnit decât câteva diavoliţe cu care, într-o măsură mai mare sau mai mică, mi s-a intersectat drumul vieţii. Pe Amanda deja o ştiţi. E unica fată, până în prezent (14 ocotmbrie 2009), care a fost şi a rămas pentru mine diavoliţă (ca să explic – pentru mine termenul de diavoliţă înseamnă cel mai frumos cuvânt cu care pot caracteriza o fata, ceea ce nu înseamnă obligatoriu că e frumoasă, ci doar că îmi place).

Dar ce a mai fost înainte de ea? Aici e cam complicat. Pe la 13 ani fusese o fată pe care acum o consider că a fost prima dragoste. Nici nu ştiu cum s-o botez. Să-i zicem Camelia. Era cu vreo trei ani mai mică decât mine şi, nu prea ştiu de ce, chiar îmi plăcea de ea. Acum nu mai ştiu ce anume simţeam atunci, dar la acel moment era sigur că iubesc (acum mă cam îndoi de şale de acest lucru, dar despre asta mai târziu un pic). Avea ea un nu ştiu ce şi-un nu ştiu cum care mă atrăgea, chiar dacă era plinuţă (eu prefer fetele slăbuţe, deşi..). Cel mai mare paradox, însă, era faptul că respectiva Camelie era prietena prietenului meu cel mai bun. Ulterior, peste câţiva ani buni, am avut noi totuşi un fel de relaţie, dar cam moartă, i-aş zice eu. Păi ce vreţi, minte de copchii!

Cam pe când aveam 16 ani Camelia s-a stabilit cu traiul la bunică-sa, într-un sat din r. Ungheni. De ce? Zarabotka e de vină. În timp ce tatăl Cameliei lucra la negru în Moscova, mama ei cam sărea deseori calul, din câte am mai aflat ulterior. În cele din urmă – divorţ. Aşa s-a ajuns că tot greul a rămas pe umerii mamei care a plecat şi ea la zarabotkă.

De atunci ne-am văzut de vreo două ori şi, în toate cazurile, nu mai aveam deja ce discuta. În prezent fata e măritată şi are un băiat şi o nămilă de om la casă. Nici ea nu prea a rămas în urma soţului şi a pus pe ea cam vreo 20 de kg. Cel puţin eu aşa am avut senzaţia după ce i-am văzut câteva fotografii amplasate pe pagina celui mai accesat site din R. Moldova în anul 2008. Din ceea ce mie cândva mi-a plăcut nu a rămas decât ochii…

De fapt, înainte de Camelia am mai avut un fel de dragoste. Să fi avut pe atunci vreo şapte ani… Ţin minte asta mai mult din povestirile mamei şi a tatei care, după ce am crescut mai mare, făceau mişto de mine din acest motiv. Eu ţin minte doar foarte sumar cum, pe lungile şi semintunecatele coridoare a căminului de timp familial în care trăiam atunci, a fugăream pe, să-i zicem, Celine, şi, după ce o ajungeam din urmă, o ghebuşeam într-un colţ şi o sărutam, împotriva voinţei ei. Era un fel de viol oral. Deşi… poate că era ca în bancul ăla cu găina şi cocoşul.

- Ştiţi ce se întreabă găina atunci când cocoşul o fugăreşte?

- Nu!

– Oare când o să mă ajungă şi ăsta din urmă?

După ce Camelia a plecat cu traiul la bunică-sa, o bună bucată de timp am fost singur, în sensul unei relaţii. Au mai fost câteva jigodii dar, în cele din urmă, totul s-a limitat la nişte simple cunoştinţe (jigodie [în expresia e fumoasă, jigodia] sunt fetele frumoase necunoscute pe care le văd sau pe care pur şi simplu le cunosc, adică doar ne salutăm când ne întâlnim şi gata).

Să fi durat situaţia asta vre-un an, poate doi, când în apartamentul vecin s-a stabilit o nouă familie, fără “cap”, dar cu două fete. Spun din start că nici cea mai mare, şi nici cea mai mică nu era frumoasă. După cum era şi firesc, iniţial acestea au trezit curiozitatea, după care un fel de indiferenţă prietenească. De unde şi până cum, aflu prin canalul BBC (se discifrează în rusă – Baba babe skazala, în română s-ar traduce cam astfel – o babă i-a spus altei babe), că cea mai mare mă iubeşte.

Cel mai probabil e că m-am simţit flatat atunci, chiar dacă nu aveam faţă de ea niciun fel de atracţie. Am mai stat noi serile de vorbă, ne mai giugiuleam, dar totul s-a limitat la asta şi cu asta totul s-a terminat. Acum fata e măritată, are şi ea o nănilă de om la casă (în plus e şi puliţist cu o burtă cât butoiul [nu de pulbere]) şi un băieţel de vreo 3-4-5 ani. Nu mai ştiu. Deşi a pus şi ea un pic de grăsime pe sub piele, a pus mult mai mult la rădăcini, astfel încât acum e cu vreun cap mai înaltă decât mine. Ce să-i fac, îmbătrânesc!?

După “cea mai mare” a urmat o pauză de doi ani. În primul am lucrat la negru în Federaţia Rusă şi chiar nu-mi ardea de fete. În cel de-al doilea an, situaţia s-a schimbat radical. Am intrat la facultate şi, în căminul studenţesc în care am stat erau o puzderie de fete. Băieţi? Eram în total vreo 10 (câţiva stăteau semi-legal şi nu prea dădeau pe la cămin). Respectiv, la fiecare dintre noi ne revenea cam la 50 de fete (de multe ori chiar chicoteam de faptul că în cămin ar fi un miros puternic de scrumbie). Mulţi dintre băieţii care păzeau pereţii căminului, venind la fete, ne invidiau, în timp ce noi eram destul de cuminţi. Aş spune chiar prea cuminţi. În schimb, flirtam în stânga şi la dreapta.

Situaţia asta a durat până în anul doi de facultate, când am devenit mai descătuşat. Atunci, întro seară de octombrie, am agăţat-o pe ea. Să-i zicem Luminiţa. Ieşise de la facultate (orele erau după masă) şi se îndrepta spre cămin. Româna nu o înţelegea practic deloc, aşa că am tot făcuto pe rusul până la cămin, unde am aflat că locuiam la acelaşi etaj, doar că în secţii diferite. Ce a urmat e o istorie mult prea lungă, aşa că am să revin cu un capitol integral dedicat anume ei.

Dar de câte ori pe zi zâmbit cu adevărat, aşa, încât să ţi se clatine plămânii? Foarte rar, mai ales în viaţa turbulentă a urbei. Şi, în cazul ăsta, cine este cu adevărat nebun? Cel care, din mila Domnului, nu încearcă câtuşi de puţin să-şi ascundă emoţiile sau cel care zi de zi schimbă diferite măşti, în funcţie de ambianţă?

Sunt invidios pe nebuni pentru că ei sunt cei care au o viaţă ca de vis. E adevărat, lipsită de unele lucruri pe care noi le considerăm importante, dar, în schimb, fericiţi. Da, fericiţi întotdeauna, fără un motiv fix. Fericit pentru că a urinat noaptea în pat, fericit pentru că a prins un răsărit de soare, fericit la culme când aude trăsnetul, bucurându-se ca un copil când lumina fulgerului îi luminează faţa… Oare noi, cei la care bostănelul încă mai funţâcleşte, nu avem destule motive ca să fim fericiţi? Avem, şi încă destule, dar nu suntem. Asta pentru că e destul un răhăţel mititel ca să-ţi treacă gustul de tot. Nu-ţi mai pasă de soare, ploaie, fericirea de a te uşura la WC şi îţi pui masca de curcă plouată. Pentru nebuni, însă, nu există aşa ceva. Pentru ei totul e uniform şi asta le face viaţa o fericire deplină şi continuă. Şi, în acest caz, oare nu putem considera nebunia o etapă superioară la care ajunge creierul uman, în urma unei dezvoltări vertiginoase sau accident?

Oare cum ar arăta o lume de nebuni?

Altă variantă. Trăieşti ca să te bucuri de plăcerile vieţii. Un trai pe cinste, mâncare, băutură, distracţie, sex, teatre, concerte, cinematogarfe, restaurante, ca mai apoi căsătorie, soţie, copii… Ei şi? Începi să-ţi iubeşti copiii (nu, nu ai cum să nu-i iubeşti), care cresc şi îşi întemeiază o familie, îţi fac nepoţi, te vizitează din Paşti în Hram, şi? Ai să mori, te vor îngropa, iar nepoţii nu te vor mai ţine minte cum arătai şi vor şti, din spusele părinţilor, că ai fost muzician, actor, inginer, profesor, măturător, gasterbeiter, şomer etc. Ei şi? Pentru ce tot teatrul ăsta? Chiar nu-i văd sensul.

Am avut un imbold sălbatic să scriu a doua zi după ce am împlinit un sfert de secol. Nu a fost să fie! Pentru că am ajuns la vârsta asta, un fel de moşneag tinerel, şi nu am un colţ al meu, intim, în care să pot liniştit să scriu ceva, să compun poezii, să fumez sau, în ultimă instanţă, să privesc la tipe faine pe net, 20 de zile am fost un individ enervat pe sine, plus faptul că m-a apucat jălea (aşa numesc eu stările interioare de pesimism şi dispreţ faţă de propria-mi persoană). Acum e vineri şi, deşi sunt la oficiu, m-am apucat de scris, cu colegii în coaste, metaforic vorbind. Dar nu-i pe asta, sănătate să fie!, spune o vorbă prinsă de pe undeva în anii studenţiei.

Dar ca să nu m-ai bat apa-n piuă, să încep povestea. Cu ceva timp înainte de ziua mea de naştere mă gândeam la acel moment în care voi împlini 25 de ani. La ora 14,15, într-o zi din august. Da, sunt fecioară, fecior fiind până pe la 13 ani, nu mai ţin minte, dar asta e o alta temă, aşa că rămâne pentru mai târziu. Cel mai mult îmi doream ca în acea zi să-mi fac un tatuaj. Pare banal, dar asta îmi doream cu adevărat. Dar pentru că părinţii venise acasă de peste hotare, am decis să amân acest lucru, care l-ar fi enervat la culme. Tatăl meu, de felul lui, este foarte autoritar, deşi nu întotdeauna are dretate, şi chiar dacă la vârsta mea el deja avea doi copii, continuă să creadă că sunt mic şi nu trebuie să iau decizii importante fără voia lui. Aşa e tatăl meu. Cam capricios, un pic naiv şi foarte încăpăţânat. De multe ori am ajuns la concluzia că cel mai potrivit slogan pentru el ar fi – Bine sau rău, să fie cum vreau eu!

Pe la ora 8 dimineaţa a zilei în care m-am născut eram deja în autobuz, în drum spre ţară. Fusesem ca şi cum la odihnă două zile, dar care, până la urmă, m-a surmenat. Apoi drumul spre ţară m-a sleit şi de ultimele puteri pe care le mai avea corpul meu de 61 de kilograme. Acasă nu era nimic special. De când părinţii lucrează peste hotare iar noi, copiii, prin capitală, iniţial cu învăţăatul, apoi cu lucrul, între noi s-a produs un fel de ruptură. Mai corect ar fi de fapt un fel de neînţelegere neafişată. De fapt neînţelegerea vine din partea părinţilor care cred că, în capitală ducem o viaţă de huzur. Or, în realitate nu e nici pe aproape aşa. Ei însă nu au de unde şti, pentru că noi, copiii, am învăţat să nu ne plângem şi, chiar dacă suntem prin perioade mai dificile, spunem că totul merge ca pe roate.

După una-alta ne-am aşezat la masa de sărbătoare. Nimic neobişnuit. O simplă masă de sărbătoare în sânul familiei. Ultima zi de naştere pe care am avuto aşa cu oaspeţi şi tot tacâmul a fost în frageda mea copilărie. De fapt nu ţin minte cu siguranţă, ştiu doar că eram un prichindel (în acel an urma să plec la şcoală şi în magazin nu am găsit uniformă pe mărime, mama fiind nevoită să cumpere cea mai mică mărime care se producea pe atunci, găsită printr-un depozit, după ce tata a rugat-o pe o cunoştinţă de la magazin să facă acest lucru, dar care oricum stătea pe mine ca mantoul pe sperietoarea din grădina bunicii).

Dar să revin la ai mei 25 de ani sărbătoriţi. Deja ştiam, mai corect de fapt intuiam, ce cadou îmi vor face ai mei – bani. Da, bani, ca să-mi cumpăr o chitară. Era unul din visele mele încă de pe la vârsta de 16 ani şi care, într-un final, s-a îndeplinit. În categoria «ai mei» însă nu a intrat şi sora mai mică, care a preferat să-mi cumpere un parfum. Deşi nu-mi place să primesc cadou la ziua de naştere produse cosmetice, acel parfum chiar mi-a plăcut. Ce-i drept, parfumul în cauză poartă marca unei firme ca şi cum foarte prestigioase, eu personal fiind cam departe de toate chestiile ce ţin de mărci, branduri etc.

A trecut ziua mea de naştere de parcă nici nu a fost. Mi-a rămas doar un fel de gust amar al dezamăgirii de pe urma ei. De ce? Nu ştiu. Sunt unele mici chestii banale şi neimportante care pentru mine contează foarte mult. Atâta tot!

Dintr-o ochire am observat câteva pete gălbui în regiunea buzunarului stâng al cămăşii albe, iar la genunchiul drept pantalonii aveau o mică ruptură. În buzunarul drept al cămăşii se întrezărea o bancnotă de 200 îndoiată şi, după felul în care buzunarul ieşea în faţă, se înţelegea că nu e vorba doar de o singură bancnotă.

- Ai primit salariul?, îl întreb.
- Care salariu!, îmi zice acesta, cu un fel de ironie şi disperare în glas.

Aşa ajunge să-mi spună că a împrumutat nişte bani din cauza unor probleme legate de starea casei părinteşti. Din vorbă-n vorbă, îmi zice cât de tare s-a săturat de serviciul pe care îl are. «Am două zile libere pe lună, iar uneori nici pe astea. Nu pot face nimic liniştit. Una-două şi sunt sunat şi trebuie să plec într-o parte sau în alta», povesteşte acesta. Îmi zice şi de salariu şi de faptul că, timp de 1o luni, nu şi-a cumpărat nicio haină. «Am 3 000 de lei, dintre care 1 000 îi dau pe gazdă, cam tot atâta investesc în lucru. De parcă e firma mea», zice prietenul meu ironic despre serviciul său.

În plină criză economică, îi spun şi eu să-şi schimbe serviciul!? «Păi şi unde să mă duc?», zice el. «Depinde de ce poţi face». «Nu pot nimic altceva, zice, hotărât, prietenul meu. Poate doar la stroikă, dar cu constituţia mea… Nicidecum nu pot măcar cu un kilogram să mă îngraş». Trebuie să subliniez că, pentru înălţimea lui, acesta într-adevăr este slab.

După ce ne-am despărţit cu obligaţia morală de a ne întâlni la o bere, mi-am adus aminte de perioada în care ne-am cunoscut. Era întotdeauna bine dispus, deşi problemele de tot soiul se ţineau scai de el. Spunea pe atunci franc şi mândru că vrea să devină poliţist şi că ăsta este visul lui. Noi, ceilalţi, visând la cu totul altceva, mai făceam mişto de el din acest motiv. Dar el nu se sinchisea câtuşi de puţin. «Da, eu vreau să fiu ment paganâi (poliţist împuţit, în rusă), cum ziceţi voi, dar eu asta vreau», ne spunea el senin şi un pic parcă naiv. Aşa ne-a făcut să-i respectăm alegerea.

Au urmat apoi luni întregi de lucru obositor în patrulă. Iarna, când revenea serile acasă, urechile erau vinete. Avea o cremă, nu ştiu ce, cu care le ungea, dar, în cele din urmă, oricum a avut nevoie de medic ca să scape cu ele întregi. Povestea cum, într-o iarnă, fiind în patrulă, a părăsit postul şi, cu colegul său, au intrat într-o cafenea ca să se încălzească şi să bea câte o cafea. Fiindcă în interior era cald, Robert şi colegul său s-au moleşit şi au adormit. Un superior, inspectând zona, au observat lipsa lor şi i-a căutat. I-a găsit în cele din urmă, le-a luat şepcile, a ieşit afară şi a început să-i cheme prin staţia radio. Robert şi colegii lor, buimaci de somn, au ţâşnit afară. A urmat pedeapsă disciplinară.

De obicei venea pe la cămin (eram pe atunci student) necăjit şi flămând. Îl aşezam şi noi la masă cu ce aveam, că, în starea în care se afla, era bucuros de orice. Atunci când avea bani se ducea la “Favorit”, un fel de restaurant club (un local preferat de forţele de ordine cel puţin aşa mi s-a spus). Se mai întâmpla să doarmă la noi. Aici deja începe jalea. Robert fărăie atât de tare, încât trebui să fie mort de oboseală ca să poţi adormi (el, evident, adormea cât ai clipi din cohi).

Se mai întâmpla când, seara, chiar în primele zile de când îşi luase legitimaţia de poliţist, fiind lefter, ieşea “la vânătoare”. În cel mult 2 ore revenea cu cel puţin 100 de lei. Ba prindea pe cineva care mânca seminţe de floarea soarelui şi scuipa cojile pe jos, ba pe vre-un străin care nu avea actele în regulă etc. Întotdeauna găsea pe cineva. Odată chiar a fost prins de către un superior cum a luat mită – 50 de lei. Retrăia că va sfârşi rău. În cele din urmă a fost penalizat disciplinar. Acum e deja inspector pe minori.

Au mai fost şi multe altele, până a ajunge la ziua de azi. Acum, însă, mă întreb: Dacă ar fi ştiut în ce situaţie va ajunge, şi-ar fi urmat visul sau ar fi preferat ca acesta să rămână vis?

Odată demult, când încă nu mergeam la şcoală, eram cu tata prin oraş. Cu ce ocazie şi cu ce scop, nu mai ţin minte. Ţin minte doar că tata a băut vodkă cu nişte prieteni într-o bodejă soioasă din preajmă. Iar în partea dreaptă a porţii de la piaţă, era un mic butic din care îmi făcea cu ochiul gume de mestecat. Şi nu din alea simple, ci gume “Turbo” – aşa lunguieţe, cam ca o lamă de bărbierit de aia sovietică, cu suprafaţa ca foaia de ardezie. Oooooo! Bucuria era fără limite dacă aveai o gumă. Rugumai toată ziua ca o vacă şi tot nu m-ai făceai lapte. Nu te interesa ca substabţa aia demult nu mai este dulce şi că deja te dor fălcile. Rugumai în continuare. Doar ai gumă de mestecat, sau jvacikă, cum o numeam pe atunci, folosind echivalentul rusesc. Şi se mai întâmpla că vine unul mai impertinent şi… – Dă-mi şi mie o bucată de jvacikă! Şi încearcă şi nu-i da sau dă-i o bucată micuţă. Se supără şi te face jmot, adică zgârcit, tot un cuvânt rusesc. Când vrei să mănânci ceva, lipeşti jvacika după ureche, şi după, o bagi din nou în gură. Iar când ajungi seara, cu fălcile amorţite de atâta rugumat, scoţi cu grijă guma din gură, o modelezi cu degetele ca să fie rotundă şi… o pui pe televizor sau pe alt mobilier. Locul preferat, însă, era televizorul. De ce făceam asta? Păi o doua zi tot trebuia să rugumi, nu?

Dar să revin la acea zi când eram mic şi la gumele “Turbo”. Deja începuse să se însereze şi cam trebuia s-o luăm spre casă, iar eu tot nu îndrăzneam să-i spun tatei că vreau gumă de mestecat. Deja trecusem de buticul cu pricina când mi-am adunat toată voinţa şi i-am spus tatei. Tata se opreşete şi scoate nişte bani din buzunar. Nu avea mărunţiş, iar cele câteva bancnote măşcate nu dorea să le schimbe. A încercat să mă convingă că-mi va cumpăra altădată. Nu am spus nimic, dar ştiu că am mornăit (una din calităţile mele care întotdeauna l-a iritat pe tata) şi am făcut o mutră supărată. Fără tragere de inimă, tata mi-a întins o bancontă. Nu ţin minte de cât era şi în general ce valută – ruble, cupoane. Ştiu doar că de ea îmi puteam lua o cutie întreagă de gume şi încă îmi mai rămâneau ceva bani. Cu bancnota în mână, am fugit înapoi şi mi-am cumpărat o gumă. Eram fericit nevoie mare. I-am dat restul tatei şi am desfăcut-o. Nu aveam răbdare s-o bag în gură. O cascadă de salivă mi-a umplut gura de la primele rugumături. Apoi am desfăcut multikul. Aşa noi numeam o bucăţică mică de hârtie cu diferite desene, care se afla între gumă şi ambalajul propriu-zis. La “Turbo” multikurile erau cu maşini. Şi nu din alea sovietice. Aşa am văzut pentru prima oară cum arată un Lamborghini, Ferrari, Cobra, Honda sau Mitsubishi. Dar iaca ce marcă de maşină mi-a căzut atunci, nu mai ţin minte. (Apropo! Tot cu ajutorul gumelor de mestecat am văzut pentru prima oară cum arată un corp de femeie în toată splendoarea goliciunii. Se mai întâmplă apoi să ne certam, noi băieţii, pentru că, – Iaca, a mea e mai frumoasă, uite ce ţâţe are! – Da’ uite la a mea ce buze şi fund are!, iar, ca să punem punct contradicţiilor, chemam un expert independent, adică un al treilea băiat care să spună care tipă de pe multik este mai frumoasă).

Dar să las deocamdată amintirile la o parte şi să revin la ceea cu ce am început capitolul. După cum spuneam, îmi rămăsese vreo 10 metri până la intrarea în piaţă, când, din mulţimea de oameni, întâlnesc o pereche de ochi şi o faţă cunoscută. Nu şi coafura. Cârlionţii negri şi lungi s-a transformat într-o tunsoare de băiat. Ne-am recunoscut şi ambii am schiţat un zâmbet până la urechi. Nu credeam c-o voi m-ai întâlni vreodată. Era… o fată. Să-i spunem, de acum înainte, Amanda. Fericiţi, ne-am îmbrăţişat oficial şi, uitându-ne unul la altul am început să bâlbâim cele mai stupide întrebari – Ce mai faci? Cu ce te ocupi? Nu te-ai măritat/însurat? etc. Doream să ne povestim şi să întrebăm atâtea, că am început să ne întrerupem unul pe altul, uneori chiar să vorbim în acelaşi timp. Când ne-am mai liniştit un pic, discuţia s-a scurs într-o albie liniştită.

I-am luat sacoşele din mâini şi ne-am întreptat spre o staţie de microbuz. “Chiar ieri, îmi zice ea, mi-am adus aminte de tine. Făceam curat la mătuş-mea şi am găsit un suvenir pe care mi l-ai dat tu, doi ursuleţi, ţii minte?” Da!, îi răspund, deşi am avut nevoie de vreo minută ca să-mi aduc aminte cum arăta acel suvenir. Era micuţ, dar foarte frumos, în opinia mea, şi mi-a trebuit ceva timp ca să mă decid să i-l fac cadou. Ţineam foarte mult la cei doi ursuleţi căţăraţi pe o inimoară roşie.

În timp ce am parcurs cei vreo sută de metri până la staţia de microbuz am reuşit să avem o conversaţie-blitz despre toate câte puţin. Mi-a relatat că, după şcoală, a mai stat pe-acasă, după care a plcat la muncă în Moscova. Acolo s-a şi măritat, reuşind să aibă deja doi copii. Ambii băieţi. Dar arată atât de bine!

Nu m-am abţinut să nu o întreb de cârlionţii ei. Spune că, deoarece e smolită, a început să se tundă scurt, ca să se mai lumineze la faţă, de teama skinhead, care, pe lângă faptul că sunt destui prin Moscova, au un sentiment “special” pentru gasterbeiter-ii din Asia Mijlocie, care practic au invadat capitala Federaţiei Ruse, şi pe care îi recunosc după tenul pielii. Chiar dacă Amanda e deja cetăţean cu acte în regule al Federaţiei Ruse, nu te mai ajută acest lucru dacă vre-un grup de skinhead pune ochii pe tine.

Venise între timp un microbuz, dar pentru că nu mai avea locuri libere, am aşteptat următorul, trăncănind despre şcoală, foşti colegi etc. După ce i-am povestit că, recent, mi-a fost furat portmoneul şi, ca să-mi perfectez actele de identitate a trebuit să împrumut nişte bani, iar, înainte de a ne întâlni, mă pornisem la piaţă cu intenţia de a-mi cumpăra ghete (în cazul în care mi-ar fi plăcut), Amanda bagă mâna în geantă, scosese portmoneul şi îmi întinse 100 de lei. Am rămas crăcănat! Îmi spune că, cică nu ne-am văzut demult şi îmi da ca să-mi cumpăr ghete. Evident că am refuzat (dintr-o parte cred că eram tare caraghios în încercările mele de a refuza banii în mod cât mai delicat). Amanda a început să mă şantajeze – cică se supără dacă nu-i iau. Nu a prins faza, aşa că ea s-a mai ogoit un pic, după care să reia încercările. Pentru că vedeam cun insistă, mă simţeam parcă umilit şi, pentru o fracţinue de secundă, am avut dorinţa animalică de a o lovi. Cât de neînţelegătoare pot fi fetele uneori. Tu vrei de la ea una, iar ia îţi dă cu totul altceva. Aşa am ajuns eu s-o şantajez cu supărarea, ameninţând-o chiar că mă întorc şi plec. Cam nemulţumită a contenit cu tentativele de mă “mitui”, spunându-mi, însă, cu limbă vicleană, că îmi va arunca banii într-unul din buzunarele rucsacului meu.

Am fi stat mult la taclale, ca pe vremuri. Seară de seară, o sunat şi vorbeam la telefon cel puţin jumătate de oră, uneori chiar şi câte trei. Ajungeam deja şi la momente că, moşul Amandei, la care locuia în acea vreme, îmi spunea, când o sunam, ca să n-o ţin mult de vorbă. Pe dracu’! Se mai întâmpla când ne supăram şi, evident, nu puteam s-o sun, dar când afară se făcea noapte, mâna parcă singură se întindea spre telefon. Era nevoie de o încordare maximă ca să-mi opresc pornirea. Dar, mai mult de câteva zile nu ţinea supărarea, nici la ea, nici la mine, aşa că discuţiile serale reporneau cu un nou avânt. Şi pentru că am stat în aceeaşi bancă, taclalele continuau şi la lecţii. Asta însă nu însemna că nu aveam despre ce vorbi şi seara, la telefon. Încet, încet, colegii au început să creadă că noi aveam o relaţie. Odată, chiar, aveam o fereastră, aşa că, împreună cu câţiva colegi, ieşisem să ne primblăm prin oraş. Amanda cu câteva fete se întreptase spre o fântână să bea apă. Eu rămăsesem cu un coleg, să-i zicem John, care era din acelaşi sat în care locuia moşul Amandei. “Ce-ţi trebuie ţie urodka asta! (urodkă – adj. fem; urod – adj. masc., cuvânt rusesc adaptat, în vogă pe atunci, ce înseamnă foarte urât)”, îmi zice John. “Da’ nu am nimic cu ea, doar vorbim”, încerc eu să-l conving. “N-ai ce face”, conchide colegul meu. Şi, pentru că veni vorba, tre’ să recunosc că Amanda nu a fost şi nu este frumoasă, dar nici nu pot să spun că era sau este urâtă. Pentru mine asta nu conta atunci, mai ales că, în capul ei atunci era un altul, de care se despărţise şi pe care îl lăsase în satul de baştină, dar după care se usca de dor.

Să revin, însă, în staţie. Din vorbă-n vorbă vine un alt microbuz. Facem schimb cu numerele de telefon, ne cuprindem şi ne sărutăm pe obraji şi buze, bâlbâind ceva de genul – “Îmi pare bine că te-am întâlnit etc.”. Urăsc despărţirile de acest fel. Vreau să spun atât de mult şi ajung să rostesc nişte prostii banale. Graba ne-a făcut să fim ridicoli în acel moment. Amanda trebuia să fugă acasă pentru că o aşteptau copiii, eu trebuia să mă grăbesc pentru că, într-un sfert de oră, autobuzul trebuia să pornească spre Chişinău. Nu mai vedeam nimic în jur în acel moment. Mă pornesc în drumul meu şi, după câţiva paşi, întorc capul. Reuşesc cu ochii s-o prind pe Amanda cum urcă în microbuz. Gata! Cine ştie dacă ne vom mai vedea vreodată?!

Într-un suflet ajung la autogară şi colind magazinele din preajmă în căutarea unei sticle cu apă plată. Nu am găsit. Transpirat, urc în autobuz şi încerc să-mi revin din şocul emoţional. Până la Călăraşi, unde autobuzul face o scurtă escală, nu e chiar atât de mult, m-am gândit (nu aveam de unde şti că nu va mai avea loc nicio escală şi că voi bea apă (plată) abia la Chişinău).

Trosnind din încheieturi şi tuşind, autobuzul începe cursa. Îmi pun căştile în urechi şi îmi cufund ochii în marginea drumului – e unicul lucru pe care îmi place să-l fac când mă deplasez undeva. Ce-i drept, deşi în această perioadă mă gândesc la sensul vieţii, la ce am făcut până în prezent, la ce vreau de la viaţă, compun în gând începuturi de poezii, inventez tratate filosofice etc., la finele călătoriei nu mai ţin minte nimic, de parcă aş fi fost într-o stare de euforie. În acea zi, însă, era o euforie inspirată de întâlnirea cu Amanda. Deşi nu mă gândeam la nimic concret, în interior simţeam cum ceva se surpă. Asta îmi provoca un fel de fericire nebunească inexplicabilă.

După o bucată de drum, parcă trezit de o zguduitură (drumurile din R. Moldova sunt excelente – hiperbolă), mi-am privit mâinile. Pe braţe am observat fire mici de păr, de parcă aş fi ieşit de la frizerie. Un vacuum straniu mi s-a creat în minte. De unde? Am avut nevoie de ceva timp ca să conştientizez de unde s-au luat – mi-au rămas după ce-am îmbrăţişat-o pe Amanda (înainte de a ne întâlni ea fusese la frizer). Tot atunci am conştentizat că ne-am îmbrăţişat şi sărutat (ca doi prieteni, nimic mai mult) pentru prima oară de când ne cunoaştem. Am schiţat un zâmbet. Naţi-o bună! Pe când ne-am cunoscut, era vârsta în care puteam să ne permitem orice, practic fără excepţii. Nu a fost să fie. Amanda niciodată nu mi-a dat vreun motiv ca eu să cred că între noi ar putea fi ceva mai mult. Ce-i drept, şi eu eram cam naiv şi o respectam orbeşte, chiar dacă, cel mai probabil, Amanda mai avea nevoie şi de altceva. Nu am fost eu omul care să înţeleagă. Se mai întâmpla ca, uneori, să-mi imaginez câte ceva, dar totul s-a limitat la imginaţie. Dacă ar fi ştiut Amanda că, pe acea vremuri, fetele erau pentru mine, în principiu, o zeitate, nu ştiu dacă m-ar fi crezut sănătos totalmente. Păi da’ cum altfel să fie dacă eu nu-mi mai scoteam nasul din cărţile lui Dumas, Hugo şi mulţi alţii?

Încă nici nu ajunsesem în Chişinău că deja decisesem să încep să-mi scriu memoriile (cam tradiţional şi pompos spus, dar asta e). Acasă mă aştepta prietena, căreia nu i-am spus despre întâlnire. Cine vrea poate să mă condamne, dar în acea zi eram prea exaltat şi, în cazul în care i-aş fi spus ceva, nu aş fi putut să-mi scund fericirea. Ea, evident, orbită de gelozie, cine ştie cum ar fi interpretat lucrurile, după care, în momentele de criză sentimentală, m-ar fi biciuit cu acea întâlnire. Aşa că a trebui să tac mâlc, sau, cum se spune pe la ţară, ca căcatul în buruiene, şi să-mi ascund starea de euforie până în momentul în care voi avea posibilitatea să mă aşez în faţa calculatorului. Acasă controlasem, nici nu mai ştiu a câta oară, rucsacul – oare Amanda n-o fi aruncat prin vreun buzunar cei 100 de lei cu care încercase să mă “mituiască”?

Cert e că pe vremuri situația era alta. Atunci nu aveam răbdare ca cei 130 de km să se termine cât mai rapid posibil, chiar dacă acolo nu mă aștepta mare brânză. Acum însă, pe lângă boțul ăla gazos din stomac, am un fel de dorință subconștientă ca drumul să fie cât mai lung posibil. Dacă ar fi fost din cauciuc, cred că îl întindeam până la Miami sau, cel puțin, Paris. Asfaltul însă e mort. O fi fiind el mai proaspăt sau mai vechi, mai cald sau mai rece, tot mort e.

Iată și autogara. Îi mulțumesc șoferului (pentru că m-a adus viu și nevătămat până la destinație, contra unui preț pipărat) și cobor. Aceeași autogară împuțită pe care o țin minte încă de pe când eram copil. Doar un WC nou a fost construit în spatele ei. 2 lei – atâta te costă ca să-ți faci nevoile. În rest, aceleași autobuze ponosite, aceeași șoferi plictisiți și prăfuiți, aceeași țărani care își așteaptă rută, după juma’ de zi toridă de umblat prin piață.

Părăsesc în grabă teritoriul autogării, privit suspect de mai multe persoane. Ce dracu’ am pe mine de se tot holbează ăia? Aceeași blugi roși care îmi plac la nebunie, aceeași cămașă neagră cu câteva inscripții șterse și aceleași ghete pe care le-am cumpărat încă toamna trecută, înainte de a pleca în… UE (să-i zicem așa). Poate capul de schelet cu două oase încrucișate de pe ghete îmi dau o aură diavoleacă? Păi da’ e cam mic ca să-l buchisească de la distanță… Dă-i colo, naibii. N-au decât să privescă.

Deși e abia 11.00, soarele pârjolește nu glumă. Chiar și la umbră transpir ca un cal de poștă. În buzunarul rucsacului am ticsit deja câteva șervețele pline. Simt cum un strop de sudoare mi se prelinge pe șira spinării. Încet, încet, coboară tot mai jos. De la omoplați spre rinichi, de la rinichi spre fese. Când simt cum stropul intră în șanțul dintre cele două boțuri de carne, îmi vine să bag mâna să-l prind. Dar merg pe trotuar și nu-mi pot permite acest lux. Urăsc acest sentiment. Un strop de sudoare mă are pe din spate în plină zi, în plin centrul orașului, fie el și unul de provincie.

În nici 15 minute ajung la secția de documentare a populației. Intru, bocănesc la o ușă și deschid. Suflă vântul.

- Sunt la masă!, îmi strigă un băiat ce aștepta în prag.
- Cum naiba că doar masa la ei începe la 12.00?
- Păi ei când vor atunci își fac masă…

În mama lor eu de funcționari publici. Schimbă legile de trei ori pe an și odată de Crăciun, ca să nu se plictisească oamenii, iau masa la ce oră doresc, se învârtesc ca niște curci grase printre birouri toată ziua și, pe deasupra, mai și primesc salariu din bugetul public, adică din impozitele mele. În cele din urmă mi-au dat și buletinul, și pașaportul. E curat curățel, ca o hârtie igienică nefolosită. Dacă voi avea noroc, primii care își vor șterge fundul cu el va fi cei de la Ambasada SUA, sau USA in english language. Fuck! Despre ce fel de noroc vorbesc. Niciodată nu mi-am dorit cu adevărat să ajung pe acel tărâm al tuturor posibilităților, urina-m-aș pe el. De ce? Idee nu am. Mi-ajunge câte cărți am citit despre el, câte filme am văzut turnate acolo și cât fast-food am preluat. Se îndoapă oamenii cu cartofi înecați în ulei, înecați ulterior în stomac cu juma’ de litru de cola gazată intens, după care îți vine să râgâi ca o scroafă. Poate dacă ajung acolo îmi voi schimba opțiunile? Voi vedea.

Și, după cum spuneam, mi-am luat actele. Până la următoare rută cu care să revin în capitală mai aveam timp berechet. Mai exact, un pic mai mult de două ore. Așa a apărut o problemă – Ce să fac în acest răstimp? Să trec pe la bunica nu reușesc. Nici pe la casa părintească, ca să văd dacă totul e în ordine. Așa am decis să merg la piață. Cu vreo 300 de lei împrumutați, am mers într-acolo, cu gândul să găsesc ceva bun, ieftin și mult în kilă, cum se zice pe la noi. Dar s-a întâmplat ceea la ce în nici cele mai groaznice coșmaruri (îmi plac coșmarurile pentru că, în cele din urmă, te trezești și îți dai seama că a fost doar un vis) nu mi s-a întâmplat.

- Unul din astea e locul meu!, le zic celor două doamne care sporăvăiau.
- Da’ puteți să vă așezați pe locul meu!, îmi zice aia de la margine cu o voce pițigăiată.
- Ok, mormăiesc eu. Da’ ce loc aveți?
- 37.

Iată-mă-s la locul «meu». Chiar în spatele autobuzului, al doilea scaun de lângă fereastră. Mă fac comod. Primul e ocupat de un bărbat. Privește încordat spre fereastră, în timp ce strângea la piept o parte dintr-o geantă de polietilenă cam rufoasă, de genul celor pe care le folosesc pe picior larg comercianții de la piață. Așa a stat tot drumul. Nici măcar fața nu i-am văzut- acătării.